Marianna Prysiazhniuk, LB.ua
Alegerile prezidențiale din România și viitoarea campanie parlamentară din Republica Moldova nu sunt, de fapt, evenimente separate, ci elemente ale aceluiași scenariu de interferență rusească. Întregul spațiu regional s-a transformat într-un câmp de luptă — o expresie a agresiunii politice a Rusiei.
În Moldova, unde se pregătesc alegerile parlamentare, a fost arestată recent lidera autonomiei găgăuze, Evghenia Guțul. O persoană puțin cunoscută, un „no name”, instalată în funcția de bașcan prin bani rusești, propagandă rusă și proxy locali din partidul „Șor”, se află acum pe banca acuzaților.
Surprinzător sau nu, reacția Kremlinului a fost destul de reținută. În primul rând, figuri precum Guțul sunt deja material consumat. În al doilea rând, scopul este altul: transformarea în favoriți electorali a politicienilor care, până acum, au crescut în umbră și nu sunt compromiși prin legături evidente cu Rusia.
Campania prezidențială din România amintește, la rândul său, de un scenariu impus din exterior. După ce Comisia Electorală Centrală a refuzat înregistrarea lui Călin Georgescu, susținătorii săi au organizat un protest — demonstrativ, dar de scurtă durată. Însă protestele regulate, săptămânale, în sprijinul lui au dispărut complet. Și totuși, dacă acesta nu e un motiv de protest, atunci ce ar putea fi?
Ceea ce leagă aceste două cazuri nu este doar reacția apatică a Kremlinului — un indicator elocvent în sine — ci și un alt aspect: locul figurilor grotești este treptat ocupat de politicieni care, aparent, nu au nicio legătură cu narațiunile rusești. Dar asta doar la prima vedere.
Jocul oglinzilor
În contextul războiului hibrid, un partid toxic, marginal sau radical nu este întotdeauna o abatere de la sistem, o modă politică ori măcar o reacție autentică la războiul din țara vecină. Adesea, este o parte a planului. Un instrument. O sperietoare menită să distragă atenția, să destabilizeze spațiul public și să epuizeze adversarul din interior, atrăgând asupra sa lovitura principală.
În Moldova, această sperietoare a fost, în ultimii ani, Partidul „Șor” și sateliții săi. În România — controversatul candidat prezidențial Călin Georgescu și clusterul ultranaționalist format din AUR, S.O.S. și nou-apărutul POT. Toate aceste proiecte politice au mizat pe candidați profund toxici, au agitat pendulul emoțional al societății și nu s-au sfiit de provocări evidente.
Iar cel mai important este că au acționat după un scenariu similar. În timp ce scandalagioaica Diana Șoșoacă amenința cu „recuperarea” unor teritorii istorice ale României — adică Republica Moldova și anumite regiuni ale Ucrainei — în Moldova, populației găgăuze, notorie pentru sensibilitatea sa față de astfel de discursuri, i se inocula frica de „românizare”. Un joc de oglinzi, în care proiectele politice se reflectau și se amplificau reciproc, controlând desfășurarea evenimentelor. Rezultatul: o iluzie convingătoare că pericolul vine de la vocile stridente, când, de fapt, acestea erau doar fațada ce ascundea adevăratele mize.
În iunie 2023, Uniunea Europeană a impus sancțiuni împotriva a doi oligarhi corupți — Ilan Șor și Vladimir Plahotniuc — acuzați de implicare în destabilizarea Republicii Moldova. Într-un discurs la Bruxelles, pe atunci deputat și actual ministru de externe, Mihai Popșoi a declarat că cei doi fugari sunt implicați direct în tentativele de subminare a țării.
Partidul fondat de oligarhul Ilan Șor a devenit între timp simbolul pericolului rusesc în Moldova. Activitatea șoriștilor pe scena politică moldovenească a fost ieșită din comun de isterică, exaltată și agresivă, iar guvernarea actuală, reprezentată de președinta Maia Sandu și partidul său „Acțiune și Solidaritate” (PAS), a dus o luptă constantă împotriva lor. Deși se află acum în Rusia, Șor și-a consolidat influența în Moldova chiar și după sancțiunile occidentale, mai ales prin alegerile din autonomia găgăuză din 2023. Atunci, șoriștii au preluat controlul regiunii, aducând la conducere pe necunoscuta Evghenia Guțul, care a devenit bașcan și, astfel, o veritabilă extensie legalizată a partidului Șor. În același an, Curtea Constituțională a declarat partidul în afara legii.
În 2024, an electoral în Moldova, Ilan Șor a lansat cu mare fast la Moscova noul său bloc politic „Pobeda”, compus din rămășițele propriei formațiuni și alte proiecte afiliate.
În acest timp, Evghenia Guțul a fost folosită pentru a construi în jurul Moldovei o realitate alternativă, sub un mandat oficial, în care adevărata „voință” a republicii ar fi aceea de a reveni în sfera de influență a Rusiei. Acest narativ a fost consolidat prin fotografii alături de Vladimir Putin sau senatori ruși.
Însă în timp ce autoritățile luptau demonstrativ doar cu șoriștii zgomotoși, oamenii lui Plahotniuc reveneau discret pe scena politică, consolidându-și pozițiile.
În România, avanpostul influenței ruse l-au reprezentat partidele ultranaționaliste. Formațiunile politice de pe ambele maluri ale Prutului — din Moldova și România — au urmat aceeași metodologie: mesajele lor se completau reciproc și reproduceau aceleași narațiuni rusești — retorică antieuropeană, apeluri de a ține România departe de războiul din Ucraina, cereri de oprire a coridoarelor de transport pentru exportul ucrainean, acuzații la adresa NATO și promovarea unor sloganuri manipulative despre „suveranitate” sub pretextul interesului național.
Situația din România a scăpat de sub control deja anul trecut: rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale din 2024 au fost anulate. Motivul oficial — intervenția algoritmilor manipulatori, care au dus la victoria neașteptată a unui candidat obscur, Călin Georgescu, ignorat atât de electorat, cât și de sondajele tradiționale.
Când i s-a refuzat participarea în turul al doilea, principalul beneficiar al valului electoral stârnit în jurul său a fost Victor Ponta — fost prim-ministru, figură bine-cunoscută din trecutul politic, renumit pentru legăturile strânse cu oligarhul moldovean Vladimir Plahotniuc în perioada în care ambii dețineau poziții de putere în țările lor.
Lupta cu Șor în Moldova și cu Georgescu în România s-a dovedit, în esență, o luptă cu morile de vânt. Ceea ce nu înseamnă că aceștia nu au avut un impact distructiv. Doar că scopul lor real nu a fost niciodată victoria. Obiectivul a fost crearea unui mediu controlabil, în care orice decizie a autorităților de a-i elimina prin mijloace administrative să pară justificată, independentă și legitimă.
Dar, în realitate, e doar o iluzie a alegerii. Prin intermediul acestor figuri, Rusia elimină cu grijă personajele toxice, pregătind tranziția către un nou nivel de destabilizare — promovarea unor chipuri „noi” (sau nu chiar atât de noi), fără legături directe și evidente cu Moscova, dar purtând aceeași încărcătură ideologică.
Într-o societate epuizată și destabilizată emoțional, tocmai aceste figuri „noi” vor transmite mesaje pro-ruse — nu prin discursuri agresive, ci prin apeluri pacifiste la pace și neutralitate. Iar în spatele radicalilor, care de la început nu au fost decât sperietori politice, s-au format deja noi centre de influență, a căror dominare în spațiul public este doar o chestiune de timp.
Trumpul românesc
La alegerile prezidențiale din România vor participa 11 candidați. În locul lui Călin Georgescu, eliminat din cursă, și-a anunțat candidatura liderul partidului AUR, George Simion. Anul trecut, Simion și o altă figură a dreptei, lidera partidului POT, Anamaria Gavrilă, l-au sprijinit public pe Georgescu. Formațiunea acestuia a intrat pentru prima dată în Parlament în 2019, iar de atunci și-a dublat prezența parlamentară.
Partidul AUR se prezintă ca unionist (pentru unirea cu Republica Moldova), deci naționalist, dar rămâne la marginea politicii sistemice și acționează ca o trambulină pentru personaje politice controversate. De exemplu, Diana Șoșoacă, actuala lideră a partidului S.O.S., și chiar Călin Georgescu, propus în 2019 de AUR ca potențial prim-ministru.
AUR, asemenea omologilor moldoveni din partidul „Șor”, și-a mobilizat electoratul prin proteste de stradă. Interesant este că în 2024, autoritățile române și moldovene au blocat accesul în România pentru 200 de membri ai grupării lui Șor, care plănuiau să participe, alături de AUR, la sabotarea congresului Partidului Popular European. George Simion are interdicție de intrare atât în Ucraina, cât și în Moldova, din cauza apelurilor sale unioniste ce flirtează cu revendicări teritoriale, dar și a suspiciunilor privind legături cu serviciile secrete rusești.
Totodată, presa română a sugerat în repetate rânduri existența unei „chimii” între AUR și PSD — unul dintre cele mai mari partide din România, alături de PNL. În timpul primului tur al alegerilor prezidențiale de anul trecut (alegeri anulate ulterior), a izbucnit un scandal după ce mai multe filiale locale ale PSD au făcut campanie deschisă pentru George Simion, neavând încredere în succesul propriului candidat în turul al doilea.
În prezent, PSD, împreună cu partenerii săi de coaliție — PNL și UDMR — l-au desemnat oficial pe Crin Antonescu drept candidat unic la alegerile prezidențiale. Cu toate acestea, Victor Ponta, fost premier și fost lider al PSD, și-a anunțat candidatura ca independent.
În timpul mandatului său de premier, România s-a apropiat considerabil de Rusia și China. Din inițiativa sa a fost deschis la București Centrul Cultural Rus (cunoscut ca „Casa Rusă”). În 2014, Ponta a participat personal la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Soci, iar în 2015 a fost văzut alături de Vladimir Putin la deschiderea Jocurilor Europene din Baku — fiind, de altfel, unul dintre puținii lideri din UE prezenți la acel eveniment.
În 2014, Ponta a candidat și la președinție, dar a pierdut în fața lui Klaus Iohannis, care a condus ulterior România timp de zece ani. În acea perioadă, oligarhul moldovean Vladimir Plahotniuc, liderul Partidului Democrat din Moldova, l-a sprijinit activ pe Ponta, organizând campanie în favoarea sa în Republica Moldova, unde aproape o treime din populație are și cetățenie română. În noiembrie 2015, Ponta a demisionat în urma protestelor de stradă generate de incendiul tragic din clubul Colectiv, soldat cu zeci de morți.
Astăzi, Ponta candidează ca independent și activează intens pe teritoriul electoral al lui Georgescu, prezentându-se ca un suveranist moderat, religios și politician cu experiență — aproape copiază stilul lui Georgescu, dar se poziționează ca o alternativă „serioasă” la Simion. În plus, încearcă să prindă valul „trumpismului”, apărând în public cu o pălărie inscripționată „Make România great again”.
Spre deosebire însă de Georgescu sau Simion, a căror notorietate s-a clădit pe algoritmii rețelelor sociale, Ponta dispune de mecanisme de influență mai realiste. I se atribuie, de exemplu, legături vechi cu Sebastian Ghiță — om de afaceri român, fugar din 2016, stabilit în Serbia, care finanțează mai multe instituții media toxice, printre care și România TV. Acest post de televiziune promovează activ candidatura lui Ponta.
Pe contul său de X, Ponta a publicat recent o fotografie împreună cu Donald Trump Jr. Potrivit lui Ponta, întâlnirea a avut loc pe 11 martie la Belgrad, unde s-a văzut și cu vechiul său prieten — Sebastian Ghiță, care a avut și el o întrevedere cu fiul fostului președinte american.
Pe acest fundal, Donald Trump Jr. și-a planificat o „vizită de afaceri” la București cu doar o săptămână înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale. Interesant este că partenerul oficial al acestei vizite este chiar România TV, post legat de Sebastian Ghiță.
Un alt punct comun între Ponta, Ghiță și Plahotniuc. Înainte de a fugi din țară în 2019, liderul democraților moldoveni l-a adăpostit pe Ghiță în Moldova, până când acesta s-a stabilit în Serbia. Astăzi, spre deosebire de Ponta, Plahotniuc nu candidează, dar și-a procurat noi documente mexicane, sub numele Vito Perez Gonzalez. În schimb, loialii săi o fac în locul lui.
Pedroii moldoveni
Alegerile prezidențiale din Republica Moldova de anul trecut au fost, în esență, un preludiu pentru campania parlamentară din acest an: majoritatea proiectelor politice satelitare au început din timp să-și sondeze electoratul și să-și calibreze șansele. Unii mizau pe resurse administrative, alții pe bani ruși, dar n-a lipsit nici componenta creativă.
Printre cei care au atras atenția s-a numărat Tudor Ulianovschi — fost ministru de externe și al integrării europene în perioada guvernării Partidului Democrat condus de Vladimir Plahotniuc. Astăzi, Ulianovschi este liderul Partidului Social-Democrat European (PSDE).
Lansarea campaniei sale a fost neobișnuită: totul s-a desfășurat pe fundalul melodiei virale “Pedro Pedro Pedro Pe”, al cărei refren a fost adaptat în „Tudor”. În fața camerei, cu o expresie impasibilă, Ulianovschi stătea nemișcat, în timp ce tinere dansatoare fredonau numele său pe ritmuri spaniole.
Curios este faptul că „acest Pedro” a apărut și la București, unde a fost promovat de greul social-democrat Adrian Năstase, mentorul politic al lui Victor Ponta.
Ulianovschi nu este însă singurul „Pedro moldovean” promovat de cercul apropiat al lui Victor Ponta. Recent, în politica de nivel înalt s-a întors și fostul președinte al Curții de Conturi a Moldovei și ex-lider democrat Marian Lupu. Acesta a preluat conducerea noului partid Respect Moldova și a publicat imediat o fotografie împreună cu Ponta.
Următorul „Pedro” din galaxia Plahotniuc-Gonzales este, potrivit presei moldovenești, tânărul politician Dragoș Galbur, devenit liderul partidului unionist PNM.
Mai interesant este că proiecte politice care, în campania prezidențială, jucau pe terenul lui Șor, beneficiază acum de sprijinul politic al lui Victor Ponta. Așadar, apare întrebarea firească: din al cui coș provin aceste ouă?
De exemplu, recent, Victor Ponta a publicat pe rețelele sociale o fotografie cu primarul Chișinăului, Ion Ceban, liderul partidului MAN, formațiune care tocmai a aderat la noul bloc politic Alternativa.
Blocul Alternativa reunește mai multe figuri controversate: Ion Chicu, fost prim-ministru în epoca Plahotniuc–Dodon; Mark Tkaciuk, liderul Partidului Congresul Civic, considerat un proiect al „rușilor buni din Moldova”; și Alexandr Stoianoglo, fost procuror general și candidat prezidențial al socialiștilor, sprijinit în 2024 de rețeaua lui Șor.
Un alt caz emblematic este partidul Inima Moldovei, condus de fosta bașcană a Găgăuziei, Irina Vlah. Aceasta promovează ideea unui referendum privind statutul de neutralitate permanentă al Moldovei.
Din componența grupului de inițiativă al partidului fac parte 27 de persoane care anterior au candidat din partea Partidului Șor sau a sateliților săi. Deși fețele au rămas aceleași, retorica s-a schimbat radical: amenințările și isteria de stradă au fost înlocuite cu gesturi simbolice, cum ar fi palmele împreunate în formă de inimă.
Irina Vlah a condus Găgăuzia între 2015 și 2023. Ceea ce este esențial de știut în context ucrainean: în februarie 2014, cu sprijinul ei, a fost organizat în Găgăuzia un referendum pro-rus privind ieșirea regiunii din componența Republicii Moldova — un soi de repetiție generală pentru anexarea Crimeei.
Dincolo de conexiunile personale — care pot părea insuficiente pentru a dovedi existența unui centru de comandă unic — merită analizat câmpul informațional în care apar aceleași nume ca și în politică. Spre exemplu, televiziunea lui Sebastian Ghiță a oferit în 2023 spațiu de emisie politicienilor șoriști, difuzându-le mesajele în limba română pentru o audiență mai largă. Astăzi, același post media sprijină deschis candidatura lui Victor Ponta la președinția României.
Designul catastrofei
În pofida specificului național, contextul electoral din România și Republica Moldova se referă din ce în ce mai puțin la procesele politice interne și tot mai mult seamănă cu un scenariu unic de intervenție hibridă. Iar aceasta nu este doar o ingerință — este programarea unor modele comportamentale pe care atât autoritățile, cât și societatea le implementează fără a conștientiza artificialitatea construcției.
Nu este vorba despre haos. Și nici măcar despre haos controlat. Este un control reflexiv prin capcana alegerii, în care totul pare a fi singura opțiune corectă.
Așa a fost și cu Partidul „Șor” — excesiv de toxic, deschis radical, prea zgomotos ca să nu fie interzis. Același rol l-a jucat și Călin Georgescu, care a atentat la lucruri „sfinte” precum apartenența României la NATO și UE, a coagulat o nișă marginală și a pregătit terenul pentru altcineva care va direcționa acele sentimente spre o cale „constructivă”.
Interzicerea unui partid, descalificarea unui candidat sau chiar anularea alegerilor — toate acestea, la prima vedere, păreau unica opțiune justificabilă pentru autorități, dar tocmai aceasta era intenția. În acest timp, pe fundalul unei agitații dirijate, în spațiul politic au pătruns noii jucători — mai prudenți, mai acceptabili pentru alegători și parteneri, promovând o retorică a păcii, neutralității și „restabilirii dreptății”.
Ideea din spatele acestei tehnologii nu era doar generarea unei amenințări, ci și crearea unui context narativ și emoțional în jurul acesteia, oferind adversarului o oportunitate aparentă de a răspunde. Iar în momentul euforiei „victoriei” se produce debarcarea unor actori cu totul noi, care între timp au crescut în umbră.
În contextul tensionat și sensibil al viitoarelor alegeri din Ucraina, aceste lecții sunt esențiale.
Primul și cel mai important lucru: nu contează atât că influența lui Șor dispare din Moldova (sau că Georgescu nu va fi ales în România), ci contează cine va profita de fereastra de oportunitate creată. Căci exact prin această breșă a apărut blocul Alternativa, unde regăsim figuri bine cunoscute — Ceban, Chicu, Tkaciuk, Stoianoglo. Tot prin această breșă, foștii șoriști se reprofilează în noua formațiune cu nume melodios și pacifist: „Inima Moldovei”.
Toți acești politicieni nu sunt doar o „alternativă” la actuala guvernare, ci o alternativă direcționată împotriva vectorului proeuropean în sine. La fel și fostul premier român Victor Ponta, care oferă sprijin mediatic, se fotografiază cu figuri-cheie, face comentarii ambigue și evită întrebările grele. El este copia locală a lui Trump, un pod între scenariile din Moldova și România, ambalat într-un strat de experiență politică și populism infantil.
Nu este pentru prima dată când Rusia testează un scenariu destinat Ucrainei în laboratoarele din Moldova vecină — să ne amintim de referendumul găgăuz din 2014. Așadar, această construcție nu se încheie nici la Chișinău, nici la București. Următoarea etapă este Ucraina.
Oboseala socială, cererea de „chipuri noi”, discursul despre „pace postbelică” și „revenirea la viața normală” — toate acestea creează terenul ideal pentru apariția unor figuri care nu se vor numi proruse, dar vor merge exact în direcția indicată de coordonatorii de la Kremlin.
